Acum suntem doi

Nori grei întunecau zarea
Și vânt de furtună îngenunchia pomii
Și toată iarba era smulsă și pământul rămânea negru și sterp.

Ceream izbăvire, Doamne,
cu genunchii și palmele – răni
Și ochii mai umezi ca ploile-n toamnă
Și sufletul picat într-un hău fără fund.

Priveam sus, vedeam doar lumina
Dar în juru-mi era frig și murdar.
În zadar luptam să mă ridic de acolo,
Căci gleznele-mi erau zdrobite și moi
Și tălpile-mi erau numai carne
Și inima-mi bătea cu suspin și durere.

Mă ridicam cu greu, dar vai!
Când mă uitam iarăşi la mine
Mă prăbușeam cu vaiet de moarte
Și lacrimile-mi prefăceau ţărâna-n noroi.
Și-atunci, în iubirea Sa fără margini,
Isus se-aplecă și spuse : “Vino,  acum suntem doi.”