Aveam în faţă cel mai mareţ decor. Lumea îşi deschidea înaintea mea toata frumuseţea, toate speranţele, în acest spectru utopic. Mă vedeam neînsemnat confruntându-mă cu supremele amprente divine pe care le priveam. Câţiva nori păzeau orizontul, aşteptând parcă semnalul retragerii, când cerul şi pământul se vor întâlni. Toată splendoarea edenică era atinsă răzleţ de razele timide ale dimineţii. Picături argintii de rouă răspundeau cu lumină, tremurând în adiere. Deasupra tuturor domina acel vârf de munte, unde trebuia să ajung.

Copleşit de fantezia aceasta, cu mersul şovăielnic păşesc pe pămantul moale, îndreptându-mă spre acel loc unde voi fi mai aproape de Dumnezeu.

Entuziasmul şi emoţia capătă amploare pe măsură ce fiecare element al tabloului pe care îl privisem ia mari proporţii. De aici poţi vedea doar fantezia paradisiacă destrămându-se printe ramuri masive şi stânci ostile. Şi ce? Poate că drumul nu va fi chiar aşa uşor cum speram. Voi încerca o cărare mai lină. Îmi sufoc teama şi continui… Dar, iată! Incă un călător! Zâmbesc… Mersul lui emană determinarea unui erou. Povara nu-i pare grea şi se avântă victorios spre traseul sinuos ce-i stă în faţă. Inspirat de un asemenea curaj, încerc să-mi croiesc drum spre Cel ce mă aşteaptă acolo sus, pe munte. Încă un pas, încă un pas… Oare cum va fi când voi ajunge? Cum se vede lumea de acolo? Oare… mai este mult?

Poieni colorate mă întâmpină cu bucurie în curcubeele jucăuşe. Izvorul alternează în sclipiri aurii, apoi arămii, iar susurul apei poartă in el şoapte: Nu te teme. Sunt cu tine. Îmi amintesc cât am aşteptat să ajung aici, atât de aproape de Dumnezeu, atât de departe de lumea pe care am lasat-o în urmă. Peisaje se intercalează treptat, paşii nu mi se mai opresc, însă cad ingreunaţi. În faţă se dezvăluie maiestuos culmea pe care vreau să o ating. Îmi pare mai înaltă ca înainte. Soarele traversează cerul încet… Pădurea devine întunecată şi tot mai sumbră. Urcuşul e greu…

Timpul mă priveşte blând pe măsură ce îngenunchiez de oboseală. Încotro s-o apuc? Poate am greşit poteca. Pe aici trebuia să fie uşor. Ochii îmi inchid şi ruga mea atinge cerul. Încă un pas, încă unul… Sunete sălbatice işi aruncă ecoul înspre noapte.

Acum nu mai e mult. Deja se întrezăreşte vârful muntelui! Încă puţin! Acolo îmi voi lăsa povara, voi fi aproape de Creator. Privesc înainte, resemnându-mă că niciun drum spre vârf nu e croit pe creste: uneori trebuie să treci şi prin vale. Lumea se aşterne din nou înaintea mea. Uite! Aş putea chiar să iau o stea de aici, de sus. Am ajuns…

Pe stâncă îmi dau jos crucea de pe umeri. În locul ei, insă, stă o cruce mai mare, mai grea. E crucea celuilalt călător. El a ajuns înaintea mea… Probabil n-a căutat cel mai uşor drum… De-aş fi ştiut unde să-L caut pe Dumnezeu… De-aş fi umblat cu El de la început… Mă plec în faţa lemnului ce a ocupat locul destinat poverii mele. În gând îmi răsună zgomotos paşii hotărâţi ai Celui ce a purtat acea cruce pentru mine.

Mă-nchin.



Vezi mai multe articolele publicate de >>> <<<

Spune părerea ta!

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Toate comentariile sunt filtrate de echipa site-ului.
Vă rugăm completaţi numele şi e-mail-ul, altfel comentariile nu vor fi aprobate.
Comentariul dumneavoastră va fi vizibil doar după o scurtă perioadă de timp.
Vă mulţumim pentru înţelegere!

*