Cetate pe Munte

Avem o lume frumoasă la dispoziţie. Ne trăim viaţa din plin , râdem mult, ne simţim bine. Ştim o grămadă de locuri numai bune pentru relaxare sau distracţie. Prietenii roiesc în jurul nostru; nu trece nici măcar o zi fără să aflăm ultimele noutăţi de la ei. Suntem oameni ocupaţi, avem tot felul de lucruri în agendă şi cu siguranţă toate sunt importante. Oscilăm pe aceleasi drumuri în fiecare zi: spre scoală, spre biserică, spre orele de meditaţii, pian, sport, repetiţii sau alte activităti similare. Ne înţelegem bine cu toată lumea, nu ofensăm şi nu discriminăm pe nimeni! Ne simţim împliniţi cu ceea ce facem şi la fel de mulţumiţi sunt şi cei din jurul nostru de noi.

Pe Dumnezeu nu-L deranjăm prea mult. Îi avem mereu Cuvintele cu noi: unele în minte, restul în Biblia de pe telefon. Citim zilnic câteva din ele şi medităm la câte un verset mai promiţător, apoi zâmbim şi ne continuăm viaţa. Da, viaţa noastră e mereu sub supravegherea Domnului, care nu ezită să ne binecuvânteze cu tot ce e mai bun şi să zâmbeasca şi El văzând micile noastre realizări. Doar când ne stropeşte vreo maşină pe pantaloni ne gândim cât de greu ne este pe pământ şi visăm la veşnicia perfectă ce ne aşteaptă în cer.

În ciuda vremii mohorâte de afară, e un sezon incredibil. Toată lumea vorbeşte despre aceleaşi subiecte în vogă. Se poartă afişe pe stâlpii din oraş cu poze şi sloganuri patriotice. Oamenii au drepul să aleagă ce e cel mai bine pentru ei! Suntem în pas şi cu moda ultimilor viruşi. Se poartă măştile chirurgicale şi vitamina C. Au secătuit farmaciile de imunostimulatori, fiindcă toţi ne apărăm cu succes de boala ce defilează pe podium. Unii, mai ghinionişti, aud în continuare fraza: “Ne pare rău, nu mai avem măşti”. Ne spălăm obsedant pe mâini şi evităm contactul cu persoanele străine sau aglomeraţia. Incercăm să ne îmbunătăţim viaţa cu orice preţ, dacă se poate, chiar să o lungim cu caţiva ani. Avem prea multe de făcut aici ca să lăsăm o boală să ne rapună. Suntem la curent cu toate tratamentele…

Sufletul ne e şi el la loc sigur. Măşti pentru el se găsesc din plin, la acest capitol nu suntem în criză. Pretindem că îl apărăm de viruşii pentru suflet, dar de fapt acoperim viruşii cu o mască frumos pictata. Ferim lumea de ce e inlăuntrul nostru cu succes. Mai mult, pozăm atat de încrezători, încât unii ar crede că nici Dumnezeu nu ne poate penetra masca zâmbitoare. Nici noi nu mai ştim ce se petrece acolo, sub ea… Viaţa nu ne mai lasă timp să facem curaţenie. Amânăm mereu procesul pentru perioada de pensie, când probabil vom afla ce e plictiseala. La finalul fiecarei zile, mulţumim Domnului că ploaia nu ne-a putut şterge vopseaua de pe mască.

De fapt, uneori se mai întamplă ca viaţa să işi dezvăluie dimensiunea ei implacabilă: pasiuni ce se pierd, ochi melancolici, boli prea puternice, mâini care tremură de frig, oameni ce umblă în cerc. Tindem atunci spre bucurie ca spre un colac de salvare. Ne căutăm pe noi înşine. Nu trece mult şi vedem cum în viaţă păleşte tot ce a fost candva foarte trendy. Rămânem singuri în lumea întunecată a sufletului nostru. Parcă toate razele de lumină ezită să se apropie de carantina în care ne aflăm. Vopseaua zâmbetului de pe mască se scurge grotesc tot mai mult. Ne mai răsună în minte doar numele antidotului: Isus… Dacă cumva nu ni s-a scurs timpul, avem astfel o şansă la viaţă, dar la o altă viaţă. Cea montată de noi prea repede s-a dovedit a fi un eşec. Sufletele ne strigă disperate. Dacă ne mai aude cineva acolo sus, am da orice pentru un antidot! Dacă nu e prea trâziu sa fim vindecaţi….

Un cor de îngeri cântă frumos despre dragoste… Raiul îi aşteaptă pe cei ce au trecut de convalescenţă… Dumnezeu zâmbeşte, schimbând trupurile lor cârpite cu cele de nuntă. Pe pământ, ne învârtim răzleţ, căutând rătăciţi şi orbi Adevărul. Ne e dor de acea zi când vom vedea Faţa Domnului, când orice boala se va sfârşi…aşteptăm cu nerăbdare să ne spună “De astăzi, nu se mai poartă măşti”. Ne tânjeşte sufletul după acea vindecare pe care a primit-o odată Bartimeu.

Măşti zâmbitoare pozează într-o lume dezlănţuită: sunete stridente, pasiuni care se sting, ochi care plâng, focuri care se aprind, dar nu în inimi. Fiecare secundă – o avalanşă de zgomote. Câte un înger mai are grijă să nu ne pierdem iremediabil printre lacrimile ploii. Despre ce-am putea să fim şi despre infinitul din noi cântă uneori câte-un bătrân apasat de atata viaţă…

-- Nu există posturi asemănătoare. --

Publicat de Cristina Martin \\ tags: masti