Cetate pe Munte

M-am îndepărtat de Tine…
În drumul meu prin pustie, presăram bucăți și miez de suflet până când a mai rămas doar o coajă din el, în mâna dreaptă, iar ulciorul bucuriei zăcea în mâna stângă gol… vântul cânta în el.
Am crezut că voi găsi un loc, o oază… să mă umplii de Tine și apoi să îmi continui drumul, indiferent… până la următoarea “umplere”…
Dar nu observasem că pasul meu … primul…  înafara Prezenței Tale a fost prima piatră la zidul care, apoi, cu fiecare pas distanța, l-am construit eu singură între noi…
Au urmat zile în care mergeam paralel cu Tine…  dar nu știam că Tu tot ce vrei de la mine defapt, e sa Te urmez…  să mă las condusă de Tine!…  să calc pe urmele Tale!

Îmi întorceam din când în când privirea într-o parte și te vedeam acolo, lângă mine… vedeam umbra Ta pe mâna mea dreaptă și credeam că sunt pe Drumul Bun… dar defapt.. eram pe-un drum al meu…
Într-o zi, mi-am amintit de Tine, m-am întors să îți cer ceva… ( îmi întorceam privirea spre Tine doar cand doream să-ți cer ceva )… dar nu te-am mai gasit.. nu știam în ce moment umbra Ta s-a îndepartat de la mine… nu îmi aminteam cand a fost ultima dată când eu am tăcut și Tu să vorbești… nu-mi aminteam când am căzut ultima dată la Picioarele Tale ca să le spăl cu lacrimile mele… nu-mi aminteam când ți-am mulțumit ultima dată pentru răsărit.. sau apus…
Credeam că drumurile noastre sunt îndreptate spre același scop… aceeasi țintă… dar nu mă gândisem nici măcar o clipă că liniile paralele niciodată nu se întâlnesc.

M-am mulțumit știindu-Te aproape… nu tânjind să stau la pieptul Tău… mă întăreau umbrele minunilor din viețile altora… dar nu mă gândeam la propiile minuni de la Tine… mă bucuram împreună cu cei ce se bucurau… dar nu tânjeam să fac din bucuria mea si bucuria altora… ma mulțumeau cuvintele de laudă la adresa Ta venite din partea altor oameni… dar nu căutam să cânt chiar eu despre Tine!
Dar m-a găsit o zi, m-a găsit fără Tine… și nu știam cum să Te caut cum să-ți implor minuni sau cum să-ți cânt… și cum să știu toate acestea când mereu m-am mulțumit să fiu o umbră a celor care te cunoșteau cu adevărat?…
O zi în care păcatele m-au ajuns din urmă… m-au împresurat… și m-au pus la pământ… m-au zdrobit… m-au șters … dar nu de tot… m-au frânt… dar nu până la ultimul suspin…
A fost o zi.. acea zi, în care am înțeles că drumul Tău este drumul meu atunci când pașii Tăi sunt calea mea…

O zi în care, Dumnezeule, m-ai spart ca să refaci din nou un vas de cinste pentru Slava Ta! … să-mi dai forma dorita de Tine… să faci din ceea ce sunt, ceea ce Tu vrei sa fiu… să-mi dai forma Visului Tău!
Pustiul a cunoscut ziua renașterii mele…
Acum mã întorc Acasă, pornesc cu un suflet nou de care voi avea grijă. Pornesc pe urmele Tale, cu un cântec nou din noua inimă…
Din acea zi, în care m-am întors din pustiu, caut să mă bucur cu cei din jur dar să îi fac părtași și la bucuria mea… Din acea zi caut să vorbesc despre Palmele Tale în care porți urme de stele, ce m-au ajutat să regăsesc Calea, ( bucățile și miezul de suflet lăsate în urma, au fost furate  de păsări și oameni cu inima mică… de piatră ).

Fără ajutorul Tau nu aș fi știut să mă întorc!
Acum sunt strâns legat de inima Ta… acum respir mult dorita libertate!

Vor trece ani, și timpul va trece și el peste mine. Voi uita multe și pe mulți, dar fiecare răsărit îmi va readuce imaginea acelei zile în care pustiul a văzut nașterea unui om nou, acolo în mijlocul universului de nisip. Mereu îmi voi aminti ceva ce nu pot uita… mereu… cu fiecare apus și fiecare răsărit…
Va fi o șoaptă a carei amintire va răsuna ca un strigăt!
Aceea zi… ziua Schimbării!

Publicat de Ligia Trinca \\ tags: ligia trinca, ziua schimbarii