Toamnă în Babel

Azi, mai mult ca niciodată, am ieșit pe străzile orașului palid, să-mi plimb sufletul și visele…
Azi, într-o zi oarecare pentru unii, am simțit strălucind diferit soarele… iar Cerul, privind tainic spre oameni, l-am simțit mai vecin ca niciodată…
Azi,  mi-am agățat aparatul de fotografiat, și-am ieșit pe străzile înguste.
Am întalnit păsări grăbite… oameni alergând… câțiva copii plângând.. și flori uscate.
Pasul grăbit străbătea alei…
Mi-am atârnat privirea de petalele uscate ale unei flori. Parea atât de tristă floarea.
Vecin cu ea, cu spini scăldați în rouă, un trandafir căruia nu am reușit să-i aflu culoarea, spunea “adio” ultimei petale cenușii…
Ce bine se aseamănă azi lumea cu durerea florii, cu petala de trandafir uscată… cu lacrima ei.
Ce bine ne definesc clădirile și arhitectura “modernă”…

Am ignorat lumea oferită de Dumnezeu, și ne-am construit noi, alta, proprie, adăugând zi de zi la zidul cetății o piatră de lacrimi, alta de paie, o piatră de cenușă, alta de noroi…  Am sprijinit tavanul de coloane de scrum, și am construit astfel Eternul nostru Babel!
Ocupați fiecare cu piatra lui, ne-am uitat limba și am ajuns să ne spunem cuvinte murdare din priviri… Ne agățăm fiecare de visele noastre, atenți să zdrobim aripile celui de lângă noi, dacă ar îndrăzni să zâmbească. Am făcut loc urii și am alungat din noi iubirea…
Carnea lupta împotriva Duhului și Duhul împotriva cărnii.
Fără să recunoaștem, am ajuns oameni căzuți ce-și agonisesc puterile.
Dacă visul nostru s-ar fi oprit doar la a ne construi cetatea, munca noastră de peste zi, nu ar fi fost distrusă peste noapte… însă dorința era dincolo de-a construi doar un oraș. Visul nostru era să zidim o Poartă care să ne apropie de Paradisul pierdut. Aceasta să coboare Cerul la Pământ și să urce Pământul la Cer… turnurile cetății să străpungă norii, să murdărim astfel sfințenia Veșniciei cu lucrările mâinilor noastre murdare, “și să ne facem un nume.”
În toată dorința de-a ne împlini visul, ne-am uitat limba… și astfel tot ce noi zidim, alții distrug și tot ce alții zidesc noi distrugem.

Nu mai există armonie, nici țintă…
Cum spune Lance Lambert în una din cărțile sale : “Am apucat din haosul inform elemente brute, le-am topi amestecându-le și le-am turna într-o formă care să îmbrace o viață…” dar undeva în tot acest proces, am uitat să turnăm iubire și renunțare… am uitat să învățam unii de la alții, și împreuna să ne lăsăm conduși de Dumnezeu.
Ne-am construit standarde înalte de educație și cultură, dar negăm existența Celui care a pus gândul în noi.
Nu vrem să recunoaștem că înainte de a începe căutarea rădăcinii existenței noastre, un anume Creator a sădit această dorință arzătoare în noi.
Babel al nostru, nu are temelii tari: este zidit pe ” nisipurile mișcătoare” ale geniului uman, pe resurse și priceperi omenești… toate acestea trecatoare. E o lume ce se mândrește cu orașele ei, cu gloria , filozofia și puterea ei… o putere de mult căzută.
Acest Babel este rezultatul “îngemănării geniului uman cu slava omenească.” ( Lance Lambert ). Nu are nimic din Dumnezeu în el, nimic sfânt și divin… nimic etern…  Dar, luptăm să construim zidurile lui, și turnuri care să străpungă Cerul.
Putem găsi în el muzica frumoasă ( dar nu spune prețul care trebuie plătit pentru astfel de lucrări artistice); putem întâlni un limbaj al sufletului ( fără a menționa masca în spatele căruia se află o fortă nucleară de ură și invidie ); putem admira arhitectura magnifică ( aceasta pentru a complecta arhitectura sufletului neclădită spre dobândirea fericirii, și care lipsește cu desăvârșire din acest loc );  ne surprinde cu literatura lui plină de realitați chinuitoare.
Poți găsi de asemenea idealuri înalte și filozofie, finețe a minții și multă, multă religie… dar în toate acestea, nimic din Dumnezeu!
Astfel, această istorie, la prima vedere, triumfală, se preface cenușă privită din lumina veșniciei.
” Este rezultatul unei ambiții care l-a împins pe om să se slăvească pe sine însuși și realizarea de sine.” ( Lance Lambert )
Este totodată, dorința de a construi o punte peste harul dintre om și Cer… acel gol care dispare doar atunci când folosim, pentru a-l trece, crucea lui Isus… un pod de renunțare, din cărămizi de lacrimi și iubire, din oțel puternic al renunțării de sine și cu temelii neclintite pe jertfa de neînlocuit a Sângelui Divin.

Azi, în timp ce pașii îmi hoinareau pe strazile asfaltate ale “cetății”, s-au născut întrebări în mintea mea…:
De ce ne mulțumim cu mai puțin decât El ne-ar putea oferi? …sau pur și simplu, de ce am zidi o cetate cu ziduri?
De ce nu construim mai multe poduri între noi ?
De ce acceptăm să fim atât de umani, cand El ne oferă din dumnezeirea Lui?…
Privind la creația ce poartă semnătura Creatorului, am primit rând pe rând răspunsuri, în tîcere…

Azi, soarele a strălucit diferit… am fotografiat o lume, un Babel de nisip… și am învățat o noua lecție de viață.
Azi, mai mult ca niciodată Cerul l-am simțit vecin cu noi…
Azi… mi-am ridicat obiectivul, ochii și gândul spre Dumnezeu….
Azi, am observat printre lacrimi, că e toamnă…