Sinceritatea deplină – O latură a sfinţeniei pe cale de dispariţie

Publicat de la Jun 4, 2009

Gândindu-mă la natura sincerităţii şi la rolul esenţial pe care îl deţine în viaţa unui credincios, mi-am adus aminte de trei versete: ,,Fiule, dă-Mi inima ta…”, ,,Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii” şi ,,Sfinţenia este podoaba casei Tale”.

Asociind reprezentarea adevărului cu sinceritatea totală au reieşit următoarele concluzii:

  1. O inimă curată este de fapt o inimă sinceră pe deplin.
  2. O inimă umplută de adevăr este o inimă care rămâne devotată Domnului, indiferent de stare sau împrejurare.
  3. O inimă curată nu este o inimă care nu păcătuieşte, ci mai degrabă o inimă care se smereşte, pentru că păcătuieşte.

Citind Psalmul 32 am căutat să vad prin prisma acestor versete, care este nivelul nostru de sinceritate totală prin care ne raportăm unii la alţii. Mă voi referi la câteva exemple concrete, pentru a putea identifica posibilele cauze care ne depărtează de la adevărata sinceritate. În versetele 3 şi 4 David spune “Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii”. Vi s-a întâmplat vreodată să vi se usuce vlaga aşa cum i s-a întâmplat lui David şi să nu puteţi înălţa rugăciuni către Dumnezeu ? Mie mi s-a întâmplat. Cuvintele îmi erau transformate în tăcere şi doar duhul mai putea menţine legătura cu Dumnezeu. Mi s-a întâmplat şi acasă, dar şi în biserică. Aş vrea să afirm că nu sunt de acord  cu acea “abordare frăţească”,  care pune presiune pe fraţii care nu se roagă în biserică. Ne-am gândit vreodată că fratii aceştia au anumite motive? Şi că au anumite poveri care îi impiedică să se roage? Dar ne-am gândit că Dumnezeu îngăduie poveri peste viaţa noastră şi că El nu aşteaptă să ne putem ruga mereu cu voce tare ? Aş vrea să stăm puţin şi să reflectăm la percepţia noastră asupra rugăciunii dintr-o altă perspectivă. Biblia ne învaţă să ne rugăm în Duhul şi vedem pe paginile Sfintei Scripturi rugăciuni ca ale Anei, cea care se ruga în inima ei dar nu i se auzea glasul. 

Ar trebui să ne punem acum următoarele întrebări: Oare cuvintele înlocuiesc sinceritatea? Oare numai vorbele rostite sunt considerate rugăciuni? Şi care este jertfa plăcută Domnului? Oare nu un duh zdrobit? Şi ce aşteaptă Dumnezeu de la noi?  Oare nu o inimă sinceră în totalitate? Dumnezeu nu ne-a poruncit să fim mereu bucuroşi, pentru că El ştie din ce suntem făcuţi, dar ne-a poruncit să avem adevărul în inimă. El nu vrea să ne prezentăm înaintea Lui ca oameni fără probleme şi fără greutăţi. Dacă ar fi aşa, ce rol ar mai avea lucrarea puterii şi a mângâierii Duhului Sfânt în viaţa noastră? Rugăciunea este o poruncă şi este nespus de plăcută înaintea Domnului, iar contribuţia prin rugăciune în biserică este deosebit de importantă, însă mai presus de acestea, stă sinceritatea stării inimii noastre înaintea Domnului şi înaintea fraţilor. Aşadar, consider că este corect să procedăm astfel: dacă putem să ne rugăm cu voce tare, să o facem cu toată credinţa şi cu toată fiinţa. Dacă nu putem să verbalizăm rugăciunea, să o facem în tăcere,  adoptând o atitudine de smerenie şi aşteptând în tăcere răspunsul şi izbăvirea Domnului. Deci, fie că ne rugăm în public, fie că ne rugăm în ascuns, să facem aceasta spre slava Domnului dintr-un cuget curat.

Dacă ne lipseşte ceva nouă, credincioşilor din ziua de azi, aceasta este sinceritatea – ca latură a sfinţeniei. Astăzi noi nu mai avem curajul de a ne recunoaste neputinţele, slăbiciunile şi căderile. Iar asta ne face mult rău, fără să realizăm. Ne depărtează de scopul părtăşiei. Dăm mâna unii cu alţii, ne întrebăm cum suntem sau ce mai facem şi avem întotdeauna acelaşi răspuns: ,,Bine frate”, ,,Bine soră, totul e bine, mulţumim Domnului.” Şi-am scăpat. Am mai spus o minciună, pentru că fratele sau sora nu trebuie să stie ca în familia mea e dezastru, că am probleme medicale ori că viaţa mea de credinţă e la pământ, că sunt trecut prin încercări grele, că nu mai am pace…şi aşa mai departe. De ce lăsăm impresia că noi nu trecem prin astfel de probleme? Cât ne vom mai ascunde şi vom purta o mască a aparenţelor ? Însă noi tăcem. Asta facem. Nu realizăm că prin tăcerea noastră nu dăm voie Duhului Sfânt să lucreze în biserică o părtăşie veritabilă? Biblia ne învaţă şi ne îndeamnă să ne rugăm unii pentru alţii. Realizez cu uimire că deseori nu avem motive să ne rugăm unii pentru alţii pentru că nu avem nici o idee despre ceea ce se întâmplă în viaţa fraţilor nostri! Nu ne cunoaştem cu adevărat unii pe alţii. Nu ne deschidem unii altora. Nu avem cum să fim una, aşa cum ne îndeamnă Domnul Isus, atâta timp cât nu avem curajul să fim sinceri pe deplin unii cu alţii. Biblia mai spune: ,,Purtaţi-vă sarcinile unii altora”. Dar care sarcini? Pentru că toată lumea e bine, tuturor le merge bine.                                                                                                                                                 Dumnezeu nu ne-a poruncit niciodată să purtăm în permanenţă o mască a bucuriei, datorită faptului că El ne-a mântuit şi ne-a salvat. Dacă am primit acest dar, nu înseamnă că aici pe pământ vom umbla numai pe flori şi nu vom avea parte şi de spini. Biblia nu promovează o astfel de învăţătura.  Mă doare că de multe ori Îl oprim pe Duhul Sfânt să se manifeste în bisericile noastre pentru că noi controlăm programul şi modul în care credincioşii trebuie să se manifeste în biserică. Noi trasăm direcţiile şi stabilim limitele. Noi punem un hotar bucuriei şi noi formăm contextul întristării. Sinceritatea în cădere preţuieşte mai mult decât o stabilitate spirituală de formă sau de faţadă care să ne facă să ne simţim mai buni decât ceilalţi.

 Mi-aş dori ca în bisericile noastre, Domnul Isus Hristos să îşi poată desăvârşi lucrarea pe deplin în noi, fără ca noi să-I trăsăm căile. Nu aş vrea ca raportarea noastră în Casa lui Dumnezeu să fie influenţată de tendinţele unui spectacol în care atmosfera trebuie să fie obligatoriu umplută de voie bună şi bucurie. Mi-aş dori să dea Domnul toată bucuria în vieţile noastre şi să avem numai zâmbete pe faţă, însă mai mult mi-aş dori să fim sinceri în tot ce facem şi suntem. Dacă suntem bucuroşi, să fim bucuroşi dintr-o inimă curată cu cei ce se bucură. Dacă suntem întristaţi şi îndureraţi, să nu ne ascundem, păcălindu-i pe alţii şi implicit pe noi înşine. Dacă e să plângem, să plângem în rugăciuni unii pentru alţii. Dacă e să ne rugăm, să ne rugăm fără constrângeri şi neţinând cont de împrejurări. Să facem totul cu o sinceritate deplină, să facem totul ca pentru Domnul. Atunci vom primi binecuvântarea Lui, atunci ne vom putea ruga cu foc unii pentru alţii…şi atunci vom sfinţi cu adevărat Templul lui Dumnezeu. 



Vezi mai multe articolele publicate de >>> <<<

Un comentariu

  1. iata o tema tratata curat, fara falsitati date de conventionalismul veacului si scrisa cu multa profunzime ,incercand sa ajunga la esenta faptului ca stricaciunea sufletului nostru aduce multa falsitate in viata noastra chiar si atunci cand nu constientizam.Lectia sinceritatii e o tema foarte grea desi in aparenta ar parea simplu de infaptuit, de aceea trebuie o meditatie profunda si o conectare permanenta la divinitate ,pe care orice am face nu o putem pacali.

Spune părerea ta!

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Toate comentariile sunt filtrate de echipa site-ului.
Vă rugăm completaţi numele şi e-mail-ul, altfel comentariile nu vor fi aprobate.
Comentariul dumneavoastră va fi vizibil doar după o scurtă perioadă de timp.
Vă mulţumim pentru înţelegere!