- Cetate pe Munte - http://www.cetatepemunte.ro -

Atingerea vindecătoare

O mulţime de oameni îl urmau pe Învăţător. Fiecare se împingea încercând să se apropie cât mai mult de acel om cu puteri nemaintâlnite. Priviri curioase, disperate, fericite sau suferinde se încrucişau la fiecare minut, dar toate căutându-I ochii..
Văzduhul lipsit de vreo adiere de vânt îneca respiraţia tuturor, iar soarele dogoritor nu avea milă de nimeni. Din depărtare, puteai auzi un cor de voci, cuvinte amestecate, tonalităţi diferite care îţi oboseau auzul şi fiinţa. Praful ridicat în aerul înecăcios Îi usca gâtul, intrându-I nemilos în ochii săi neobişnuit de blânzi. Dincolo de privirea extenuată şi tânjind după o clipă de repaos, strălucirea ei te contraria şi îţi dădea o stare de linişte ciudată. Cum putea rezista în interiorul unui norod atât de gălăgios, nerăbdător…atât de…uman? Nu îi puteam înţelege pacea angelică, ruptă din ireal, liniştea născută misterios din încrucişarea disperării şi nerăbdării umane.

Prin norodul care se îmbulzea cât mai aproape de Învăţător, un chip obosit de femeie încerca să ajungă în preajma Vindecătorului. Ridurile adânci, buzele strânse şi ochii lucitori trădau o durere intensă, născută demult înlăuntrul trupului ei slab. Continua să păşească înainte, deşi căldura şi aerul uscat îi înmuiau puterile.
Anii îşi puseseră amprenta asupra trupului ei firav. O viaţă aparent obişnuită de femeie animată de dorinţe, visuri, aşteptări. Părea că fusese o tânără frumoasă, dar îmbătrânită prematur. Dar nu numai anii îşi puseseră amprenta asupra ei, ci şi durerea latentă din trup. Începuse acum doisprezece ani şi continua încă să o macine. În fiecare zi roşul din trup nu vroia să nu se mai oprească, iar durerea părea să rămână pentru totdeauna in fiinţa ei.
Cu fiecare an ce trecea, sângele trasa încet, dar sigur un cuvânt nedori pe fiinţa ei firavă: “Necurată…” Respingerea, privirile întoarse, lipsa atingerii, refuzul…toate timp de…doisprezece ani. Fiecare zi de muncă, fiecare oră, minut îl trăia cu speranţa că într-o zi va fi la fel ca înainte. Dar de fiecare dată, monedele plătite doctorilor primeau acelaşi răspuns apăsător: “Nu e leac.” Fiecare bănuţ ascundea în el speranţa că sângele se va opri. Că oamenii îi vor zâmbi din nou, că cei dragi o vor îmbrăţişa, că va putea iubi, alerga şi zâmbi. Dar timpul i-a adus în privire disperarea. Doisprezece ani de compătimire, uitare, refuz, agonie îi slei toate puterile, iar roşul părea să se răzbune pe îndrăzneala ei de a spera, intensificându-i durerea din ce în ce mai mult.

Dar, într-o zi, a auzit vorbindu-se de Cineva care fără să ceară nimic în schimb dădea vindecare şi speranţă oamenilor suferinzi. Un om cu privirea ciudat de blândă, care tămăduia surzi, orbi, şchiopi. Trebuia să ajungă la El. Era ultima încercare, ultima bătaie de aripi, ultima chemare. Dorinţa de eliberare din întuneric, dorinţa de viaţă striga împingând-o dinapoi prin mulţimea gălăgioasă.Dar oare nu îşi dădea seama că şansa de a fi ascultată şi primită era cam greu de obţinut? Că erau atâţia oameni în jurul Lui…că Învăţătorul mergea să vindece pe altcineva?
Paşii ei nu conteneau însă să înainteze. În mintea ei plana un singur gând: “Doar dacă aş putea atinge cu vârful degetelor marginea hainei lui, aş fi tămăduită.” Fără a privi în stânga sau în dreapta, cu picioarele prăfuite şi călcate de ceilalţi, cu durerea roşie dominându-i trupul, străbătu mulţimea. Ajungând destul de aproape îşi întinse mâna crăpată, iar degetele-i tremurânde Îi atinse uşor haina. În acel moment, se simţi eliberată de durere, de frustrare, disperare şi plină de…El. Ochii negri şi umezi ascundeau o bucurie inefabilă, bucuria unui nou început.
Învăţătorul însă simţi cum o putere ieşise din El, întrebându-se cine s-ar fi putut atinge de hainele Lui. Femeia, speriată şi plină de recunoştinţă, s-a aruncat cu faţa la pământ în lacrimi ca mărturie a atingerii divine. Învăţătorul îi zâmbi , confirmându-I tacit că o iubeşte, că acea scurgere timp de 12 ani n-a fost în zadar, că o credinţă atât de mare nu se poate naşte subit, ci doar dintr-o durere intensă. I-a şoptit că El o aşezase în întuneric atât de mult timp ca să vadă acum mai clar că El e lumina. El e absolutul şi răspunsul tuturor neliniştilor. “Fiică, credinţa ta te-a mântuit…du-te în pace şi fii tămăduită de boala ta.”
O credinţă care frapează şi care schimbă vieţi. Credinţa că o simplă atingere poate oferi tot ceea ce ai tânjit vreodată. E atât de aproape de tine…doar trebuie să întinzi mâna. Haina Lui va fi tot timpul întinsă. Dar pentru a-i simţi textura, e nevoie de degetele tale simţindu-i plinătatea.
Dragostea pură a Învăţătorului care a şters cu buretele “Necurată” şi a săpat pe mâna Sa “fiică de rege” nu a încetat, ci ea încă transformă. Poate alunga frustrările, temerile, disperarea, durerea din viaţa ta. Poate vindeca sufletul de orice sângerare a păcatului. Dar este nevoie de o mână dispusă să Îi simtă atingerea. De mâna ta…