Plâng pentru că ieri, mi-ai spus că dragostea este bunătate şi este răbdare, o îndelungă răbdare!… Ea nu se mânie, nu se gândeşte la rău, acoperă şi nădăjduieşte totul… Ai spus că înseamnă jertfă… şi … mi-ai mai spus că dragostea eşti Tu!

Ieri am lăsat cuvintele să fie furate de vânt.

Azi, privind la tot ce ai făcut, la tot ce eşti, la ce eram când erai Tu… CRED! … dar … e prea târziu!

Mă opresc din autodistrugerea mea şi ascult tăcerea de suspine…

Îmi întorc privirea în direcţia în care Te-am văzut plecând ( când Te-am alungat ) şi mă prăbuşesc printre mormane de trecuturi.

Undeva, în orizont, uneşte Cerul cu pământul, o Cruce! Văd un Miel cărând o Golgotă pe umeri…

Cu respiraţia tăiată şi lacrimi la fereastra ochilor, privesc în tăcere… El, se opreşte din mersul împovărat, se întoarce şi mă priveşte… Pentru a doua oară mă pătrund ochii Lui până în temeliile fiinţei şi izbucnesc în cereri de iertare… … dar e prea târziu…

Mă ridic şi alerg strigând:

” Opreşte!”

dar distanta dintre noi, cu cât alerg mai mult, cu atât se face mai mare… Doamne… ( suspin cu o mână întinsă ) crucea nu e pentru Tine…

… crucea aceea e pedeapsa mea… Nu Tu, ci eu…

… dar se frânge vorba-n gât…

Aud lovituri de ciocan şi-un strigăt de durere străbate Universul:

” Eli, Eli, lama sabactani!” …

când mi-am pironit genunchii în faţa crucii… era prea târziu…

” Eu te-am trimis aici…”

” Dragostea nu cunoaşte mândria! “ ( un răspuns de nicăieri ) ” …

Eu am străpuns Doamne, coapsa Ta… ”

” Dragostea rabdă!” ( din nou Vocea fără chip )

” Eu Te-am alungat …”

“Dragostea iartă!” ( acelaşi glas )

“… eu.. eu Te-am răstignit …”

” Dragostea suferă. Eu sunt Dragoste!”

ştiam… ştiam … era El!

Mi-a spus odată că se va jertfi de dragul meu, dar abia acum puteam să cred.

Râuri roşii se adunau pe pământul negru în formă de inimă…

“Sunt aici, la picioarele lemnului… sunt altul Doamne! Iartă-mă! Am decojit minciuni, şi am vândut înaltul pe-un măr de nevegheri… Ca rezultat, acum… sunt cu o inimă mai gol!”

———————————————————————–

Era un ceas de răsărit, iar eu plângeam lângă o piatră trasă, la o gură de mormânt pustiu. Acum credeam tot ce cândva mi-a spus; credeam că este Dragoste, Apă şi Viaţă!

S-a scuturat pământul adânc, din temelii, şi inima de sânge, prin vibraţii, a prins viaţă… Apoi, a fost sădită-n mine!

Mulţumesc pentru vibraţii şi trăiri! Mulţumesc că nu m-ai părăsit de tot, şi nu m-ai şters, deşi meritam…

Mulţumesc că ai ales să porţi crucea în locul meu…

Mulţumesc pentru că ai avut în planul Tău o Golgota pentru fiecare… şi ai născut inimi din izvoare roşii… Mulţumesc că ai înviat şi există mormântul, gol…

Mulţumesc că ai zguduit lumea şi Universul, ca să rupi lanţurile morţii, să zdrobeşti pietrele, să umpli golul cu inimi din Tine!

Ai adus reînvierea la ferestre.. la ferestrele ochilor!

” Căci aşa cum este inima ta, aşa este şi faţa ta, iar ochii sunt fereastra sufletului! “



Vezi mai multe articolele publicate de >>> <<<

Spune părerea ta!

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Toate comentariile sunt filtrate de echipa site-ului.
Vă rugăm completaţi numele şi e-mail-ul, altfel comentariile nu vor fi aprobate.
Comentariul dumneavoastră va fi vizibil doar după o scurtă perioadă de timp.
Vă mulţumim pentru înţelegere!

*